INFLUENTA ATASAMENTULUI ASUPRA DEZVOLTARII

Fiecare tipar de atașament format în primul an de viață, odată dezvoltat, persistă.

Persistența tiparului are două cauze:

- părintele are tendința să-și trateze în același mod copilul
- un tipar odată instalat, tinde să se automențină

Copilul se dezvoltă în funcție de tiparul de atașament pe care îl are format, astfel:

- un copil care prezintă un tipar de atașament caracterizat de siguranță este mai fericit, este mai puțin solicitant pentru părinți, iar îngrijirea lui le oferă mai multe mulțumiri. La grădiniță este cooperant și plăcut de ceilalți copii, optimist și creativ.

- un copil anxios și ambivalent are tendința să plângă și să se agațe, iar la grădiniță încearcă tot timpul să beneficieze de atenție. Un astfel de copil poate fi  însă și încordat, impulsiv și irascibil sau pasiv și neputincios. Acest copil are un tipar de atașament caracterizat de anxietate și rezistență.

- un copil care prezintă un tipar de atașament caracterizat de anxietate și evitare păstrează distanța și are tendința să agreseze alți copii. La grădiniță este izolat afectiv, ostil sau chiar antisocial și în mod paradoxal, caută tot timpul să beneficieze de atenție.

Efectele de durată ale atașamentului se răsfrâng asupra următoarelor domenii :

- siguranța și încrederea în sine
Un bun atașament creează sentimentul de securitate, de încredere în ceilalți și în forțele proprii. În mod opus, atașamentul precar duce la o permanentă nesiguranță și neîncredere în ceilalți și în sine.

- înțelegerea informațiilor și trăirea emoțiilor
Calitatea atașamentului va influența înțelegerea informațiilor și trăirea emoțiilor. Un copil care se bucură de o relație armonioasă cu părinții va fi curios, încrezator în cunoașterea mediului, va învăța repede și va putea face față temerilor, frustrărilor și situațiilor neașteptate.

- stabilirea relațiilor sociale
Relația cu figura de atașament mama, respectiv cu figurile de atașament, reprezintă modelul viitoarelor relații sociale. Dacă atașamentul îi permite copilului construirea unei relații de încredere cu ceilalți, el va ști să dea și să primească într-o relație, își va dezvolta emoții și trăiri adecvate  (jenă, mândrie, rușine etc).

- imaginea de sine
Un copil cu atașament securizant va avea o imagine corectă despre resursele lui, caracteristicile lui fizice, emoționale, intelectuale, sociale, spirituale, va fi perseverent în acțiunile lui și va trece cu ușurință peste obstacolele vieții.

Anxietatea de separare


Este anxietatea (frica) pe care cineva o trăiește în cazul pierderii sau separării de cineva drag.
Individul reacționează prin frică la anumite situații, nu pentru că acele situații prezintă un mare risc de a produce durere sau pericol, ci pentru că ele semnalează o creștere a acelui risc.
Există la om, ca și la animale, predispoziția  de a răspunde prin frică la separarea de o figură care poate asigura îngrijire.
Această frică stă la baza tulburării anxioase,  denumită anxietate de separare.

Anxietatea de separare fiind o tendință umană fundamentală, anumite amenințări  din partea unui părinte, sunt cauze obișnuite ale anxietății de separare amplificate și pot conduce copilul sau viitorul adult la starea de boală, fie ea boală psihică sau fizică.

Astfel de amenințări sunt:

- amenințările mai mult sau mai puțin explicite cu abandonul la adresa unui copil, folosite adesea ca mijloc de control (dacă nu ești cuminte / dacă nu mănânci / dacă nu stai locului..... te ia moșul / te scot la ușă / te duc la casa de copii / te trimit la internat, te las la grădiniță și nu te mai iau...)

- amenințările cu sinuciderea (mă omor dacă....), cu moartea (o să mor dacă mă mai superi, te omor dacă faci asta.....), cu starea de boală (dacă faci zgomot când te joci, mă doare capul, dacă o superi pe mama se duce la spital....)

Amenințările cu abandonul nu numai că dau naștere unei anxietăți intense, dar ele produc totodată furie, adesea o furie intensă, în special la copiii mai mari sau la adolescenți.

Există situații în care, copilul cu o relație prea apropiată cu mama lui, are dificultăți în dezvoltarea unei vieți sociale în afara familiei.
În majoritatea acestor cazuri, cauza problemei este la mamă, care, ca rezultat al unei copilării dificile, a crescut atașată anxios, iar acum încearcă să facă din propriul copil, figura ei de atașament. Cu toate că adesea se crede că acel copil este prea răsfățat, el este de fapt împovărat cu obligația de a-și îngriji mama.
În aceste situații, se descoperă că relația normală a copilului atașat de părintele care îngrijește este inversată.